Cum mi-am petrecut 15 martie
Postat pe 17 Martie, 2010 | Fără comentarii »
În primul rând m-am uitat la ştirile televiziunilor naţionale dis de dimineaţă, după care mi-am pus fular verde, convinsă fiind, după ce spuneau ştirile, că din 15 martie s-a zis cu noi românii din Tg Mureş. Am căutat în dicţionar câteva expresii de strictă necesitate în limba maghiară, mi le-am notat în palmă şi cu imaginea lui Vadim, ultima văzută la tv, m-am avântat afară gata să zâmbesc ungureşte pe drumul către centru. Mi-am lăsat fularul să fluture la vedere, m-am dat şi cu un ruj roşu aprins şi mi-am lăsat un colţ de bluză albă la suprafaţă să fie combinaţia gata în caz de nevoie. Pe drum mi-am luat un lapte bătut şi ajunsă la redacţie am constatat că este expirat. Ocazie cu care mi-am amintit că ziua de 15 martie are un impact mult mai puternic: este ziua mondială a consumatorilor. Convinsă fiind că este ultima mea şansă de a scrie o petiţie în limba oficială a statului, m-am pus pe făcut reclamaţii la acel oficiu care, teoretic, ar trebui să se ocupe de protecţia noastră de consumatori. Referitoare la laptele bătut expirat, care între timp, în contact cu căldură, a şi explodat. Ulterior am aflat că dacă nu am bon, nici nu mi-a dat de la magazin, şi că dacă nu există nici corp delict, explodat fiind l-au aruncat colegii, nici nu pot dovedi că laptele era expirat. M-am gândit să reclam banca, aia de dă bani nu cea din parc sau din faţa blocului, dar am zis că nu are rost să mă leg la cap din moment ce mai am de plătit credite încă vreo 25 de ani. Apoi m-am gândit să reclam televiziunile care m-au intoxicat cu ştiri despre furatul Ardealului şi despre oficializarea limbii maghiare, dar cică s-ar încălca prevederile democratice referitoare la libertatea de expresie. Aşa că am zis să nu-mi mai bat capul şi mai bine să stau cu spiritul treaz, să fiu vigilentă şi pe fază exact când se va petrece momentul cu furatul. A Ardealului, desigur. După cum s-au divizat şi ungurii şi s-au răspândit pe la toate statuile din oraş, în funcţie de radicalism, mi-am zis că a trecut şi acest pericol. Totuşi, cu dinţii clânţănind de frig şi vânt, am stat ca în fiecare an la Monumentul Secuilor Martiri, tot pentru a pândi momentul producerii infracţiunii. Jale mare, cântece triste ca în localurile de fado din Lisabona, discursuri cu glasul ridicat şi căte-o lacrimă, ici-colo. De frig, de vânt sau de regrete, nu-mi pot da seama. Poate că dacă aş fi înţeles vreo boabă aş fi tras şi eu un bocet, măcar aşa din spirit de solidaritate. Am dat să îmi citesc din palmă expresiile notate cu pixul de dimineaţă, să fiu măcar simpatică pentru bătrânica ce bocea de zor lângă mine, dar, culmea, din cauza căldurii (mi-am pus mâinile pe calorifer) tot scrisul s-a lăţit şi lungit de sigur îmi ieşea ceva în chineză dacă redam. M-am tot uitat în jur, la concurenţă cu băieţii de la servicii, şi cum nu puteam bănui că în băbuţa de lângă se ascunde oarece terorist am zis că o tai cu viteza luminii că nu-i rost de furat Ardealul. Între timp colegii din Bucureşti, care au văzut evenimentele de la Tg Mureş prin prisma reporterilor care au ordin să facă audienţă (credeţi-mă că ştiu ce spun) mă întreabă dacă e aşa gravă situaţia cum o văd ei. Le spun că e şi mai gravă deoarece tocmai ce am vorbit cu Bela (Marko Bela-dar bucureştenii zic Bela crezând că e numele lui de familie) şi acesta m-a asigurat că ungurii nu vor numa Ardealul, ci toată România, inclusiv Moldova de dincolo. Sunt foarte curioasă dacă minciuna asta va prinde contur şi va isca un nou val de isterie, necesar dealtfel, deoarece asta cu Ardealul a devenit deja plictisitoare. Şi cum, citând un celebru nazist, „o minciună repetată de un milioan de ori devine adevăr”, aştept reacţii.
Oricum, ce este grav şi s-a trecut cu vederea, e faptul că Bela le-a mulţumit ungurilor şi ţiganilor că au ieşit în stradă să se bată cu românii. După care a dres-o că, cică au ieşit să se apere. De aici ar putea începe discuţiile serioase nu de la furatul Ardealului.
