Cora Muntean

Liga nu miroase bine!

admin — Mon, 26 Jul 2010 15:07:31 +0000

În sfârşit avem un motiv să fim fericiţi, noi, toţi locuitorii Tîrgu-Mureşului. După 20 de ani, în sfârşit ne-am văzut visul cu ochii. A, nu, nu-i vorba că ar fi scăzut brusc preţurile, impozitele şi alte banalităţi ce ţin de viaţa noastră. Avem echipă de fotbal care joacă în Liga I. Spuneţi, nu merită să fim fericiţi? Nu avem apă caldă de două săptămâni? Nicio problemă. Suntem dispuşi să ne spălăm în lighean sau, mai bine, nu ne spălăm deloc, încă 20 de ani. Ne vindem, dacă e cazul frigiderul, maşina de spălat şi canapeaua, numai să putem ţine echipa asta în Ligă. Televizorul nu, măcar să ne uităm pe ce am dat banii. Poate doresc domnii, care dau cu nesimţire bani de la buget pentru o echipă de 11 (mă refer la cei care intră pe teren, că altfel sunt mult mai mulţi) care încă nu valorează nimic, să aducă un jucător care să propulseze echipa. Un galactic, de exemplu Ronaldo. Păi, ori facem o treabă serioasă şi până la capăt, ori ce mama sărăciei. Na, dacă e cazul mai renunţăm la câte ceva de prin casă. Eu cam aşa înţeleg apelurile disperate ale primarului şi ale altora care urlă la televizor să susţinem echipa că dacă nu ne ia mama dracului. Dacă domnu’ vice Maior a făcut el efortul să se sforţeze să o bage în Ligă (acum, cam ştie toată lumea care a fost şmenul- limbaj adecvat, nu incult), noi nu putem fi aşa neisprăviţi, încât să nu facem un mic sacrificiu. Iar atunci când vom avea şi apă caldă, sigur domnu’ Maior va da startul unui festival. Că doar el anunţă veştile bune, de parcă ar fi şi mântuitorul şi salvatorul neamului (contează pentru viitoarele alegeri).
Cert este că deocamdată nu avem apă caldă şi parcă nu am văzut niciun trântor de la primărie să spună măcar o vorbă despre când sau dacă în această viaţă oamenii vor avea apă caldă. (Nu jignesc pe nimeni, trântor e cel ce trăieşte pe spinarea altora şi, de la primar la funcţionar, ei trăiesc din banii noştri. Ştiu că nu e aşa, că banii din salarii îi dau pe ciungă, unii, dar se cheamă că iau salariu din banii publici, deci sunt trântori-asta am spus-o să nu avem vorbe la proces). Acum unii vor sări în sus, că să ne punem centrale. Când mulţi, şi eu, au vrut să-şi pună centrale, acelaşi duet dezastru a spus că ne costă 40 de milioane de lei debranşarea şi că nu sunt bune, că ei garantează şi alte bălării de genul ăsta. A, normal, de vină pentru toată această situaţie sunt: PNL, PSD şi presa, cred că vă este clar.
În schimb au nesimţirea ca, pe un ton certăreţ, să spună la televiziuni că trebuie să susţinem echipa de fotbal. Da, aş susţine-o, dar nu în condiţiile în care eu, şi toţi contribuabilii din oraş, cotizăm, fără să ni se ceară voie, la acest club. Să vină un Abramovic şi să investească dacă tot are aşa o valoare. Sau să investească orice privat, dacă vrea, dar eu nu vreau ca banii mei din impozite să meargă în fotbal. Chiar nu sunt atât de lovită de patriotism local şi nici nu-mi permit să fiu în aceste condiţii. Dar dacă s-a considerat că fotbalul e problema prioritară ce trebuie rezolvată şi dacă cei pe care şi eu i-am ales în Consiliul Local au dat banii fără să mă întrebe, atunci nu pot decât să le doresc să ajungă în puşcărie. De mână cu Florea şi Maior.
PS. Ştiu că mă veţi înjura mulţi. Vă anunţ că dacă semnaţi şi o daţi anonimă, nu intră, că eu moderez blogul. Dacă eu am curajul să îmi asum această poziţie şi riscul de a nu fi în asentimentul microbiştilor, atunci şi cei care vor să înjure, să spună clar cine sunt. Că văd că lupta nu se mai dă cu argumente!

Noi, teroriştii

Cora Muntean — Fri, 25 Jun 2010 07:20:13 +0000

Onor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi preşedintelui suprem, noi jurnaliştii am devenit peste noapte terorişti, un potenţial pericol la siguranţa naţională. Şi pentru a stârpi răul din faşă, aceleaşi minţi luminate au binevoit a ne consacra un capitol special în Strategia Naţională de Apărare a Ţării, devenit acum un risc la adresa democraţiei. Toate ţările din lumea democrată includ în Strategia de Apărare pericole precum: crima organizată, traficul de droguri şi arme, numai ai noştri s-au gândit că presa reprezintă un pericol. După cum probabil ştiţi această inepţie, creată de armata de scenarişti de la Cotroceni, a pus presa pe jar. Poate asta s-a şi urmărit: deschiderea unui nou subiect, arestarea lui DDD nefiind probabil suficient de eficientă în distragerea opiniei publice. Pericolul este altul: că unii se joacă cu focul chiar lângă canistra cu benzină. Binenţeles că după ce va lua casa foc, vor zice că presa este de vină.

Pentru că nu sunt ei vinovaţi că fură, ci presa că spune asta. Nu sunt ei vinovaţi că omoară mii de pensionari şi salariaţi, ci presa că face campanii de denigrare a lor. Tragedia este că vor şi chiar au reuşit să decredibilizeze presa în ochii opiniei publice. Nu va trece mult şi vom vedea ziarişti fugăriţi pe stradă de precupeţe care şi-ar da şi viaţa pentru Băsescu şi „oneştii şi onorabilii” politicieni din jurul lui, care îşi îngraşă conturile lor, precum şi ale clanurilor pe care le păstoresc. Într-adevăr sunt ziarişti care şi-au vândut sufletul, dar o duc foarte bine, aproape la fel de bine ca cei în faţa cărora s-au făcut preş. Însă majoritatea nu o duc bine. Au credite şi familie, din bănuţii lor se străduiesc să mai facă nişte studii, nu dorm nopţi pentru a face o ştire, stau în frig sau caniculă doar pentru a respecta principiul sfânt al corectei informări. Aceştia sunt ziariştii de bună credinţă, care fac meseria de drag şi din vocaţie, care merită să fie respectaţi. Aşadar, domnule preşedinte şi domnilor din CSAT: pe ei de ce i-aţi băgat la categoria „suspecţi de terorism?”. Dacă aveaţi o răfuială cu unii care nu vă mai cântă imnul, de ce nu aţi reglat-o bărbăteşte, pe un câmp de duel, la Golden Blitz sau într-un alt stabiliment comun? Sau, de ce nu v-aţi dus în Justiţie? De ce să le ascultaţi telefoanele şi amărâţilor ălora care nu au nimic de ascuns, dar poate că au nişte surse pe care ar vrea să le protejeze? Poate că vor şi ei să aibă puţină intimitate când vorbesc despre cât de umiliţi se simt uneori. De voi, de şefi, de multe…

Şi mai este o problemă, care îi ajută teribil pe cei care îşi rotesc lesa în jurul nostru: impasibilitateanoastră. În Tg Mureş încă nu am auzit un ziarist care să se revolte public sau măcar să se arate îngrijorat. Şi nu ştiu de ce, chiar nu pot să-mi explic.

Un singur lucru este clar: nu extinderea libertăţii presei trebuie să îngrijoreze, ci restrângerea ei.

Partea bună a incurabilului

Cora Muntean — Wed, 19 May 2010 11:02:37 +0000

Nu ştiu de ce „un grup de cercetători, britanici sau americani”, atât de des invocat de noi atunci când inventăm ştiri şi ne folosim de ei ca surse ce nu pot fi verificate, nu vorbesc despre părţile pozitive ale bolilor incurabile. Pentru că există şi aşa ceva. Bine, nu vorbim despre bolnavii care se zbat pe paturi de spital, care agonizează acasă în aşteptarea morfinei. Vorbim despre cei care „ar putea avea” o astfel de afecţiune, să zicem o tumoare cerebrală, incert dacă este malignă sau benignă şi care se curăţă urgent la prima hemoragie cerebrală. Trecem peste prima fază când într-adevăr sunt insuportabili, când se răzvrătesc chiar şi împotriva lui Dumnezeu, perioadă care nu durează foarte mult. Sigur, seara în pat, paranoic sau nu, urmăresc cu gândul traiectul unei dureri blânde prin cap şi se gândesc: „gata, pe dimineaţă sunt lat, peste o lună cresc flori pe mine”. Dincolo de această luptă există un aspect care îl face deosebit pe un astfel de om, din dorinţa, poate puţin egoistă, de a lăsa o amintire frumoasă în urmă. În primul rând, încearcă să fie mai bun cu cei din jur, cărora desigur, nu le spune nimic pentru că ar suferi cumplit să se ştie compătimit. „Mai bun” nu înseamnă că se lasă călcat în picioare; se fereşte să facă rău cu bună ştiinţă, preferă să spună o vorbă bună în loc să se răstească şi încearcă să-i determine pe ceilalţi să-şi facă viaţa mai frumoasă. Apoi, se roagă. Chiar dacă sunt cuvinte puţine şi cereri modeste („Doamne, te rog să îmi mai dai o zi”, „Doamne, te rog să nu mă laşi să mă chinui, să mă dezumanizez” sau „Doamne, ai grijă de cei dragi care rămân în urmă”) faptul că invocă numele Lui, îl ajută ca întreaga zi să se simtă mai bine. După aceea vine partea lumească. Cel care ştie că acea zi poate fi ultima pentru el, se spală şi se găteşte cu grijă. În concluzie, tot ceea ce face persoana care ştie că „s-ar putea să…” este ceva absolut normal. Nu ştim niciodată când vieţii noastre i se pune punct. Putem fi sănătoşi tun, să ieşim din casă şi să ne omoare un inconştient cu maşina, o calamitate a naturii sau o întâmplare care nu poate fi prevăzută. Şi atunci ce ne costă să ne imaginăm că această zi este ultima din viaţa noastră şi să încercăm să fim mai buni cu ceilalţi, să spunem măcar „Doamne ajută-mă”, să ne gătim şi îngrijim de parcă am putea ajunge în orice clipă la spital? E, alta ar fi povestea dacă „un grup de cercetători” ar descoperi că am putea fi mai buni dacă ar exista suspiciunea că avem cancer.

PS Fără nicio legătură…

Primul bărbat pe care îl aud spunând despre o femeie că „este isterică pentru că e la ciclu sau nf” se va trezi cu o poşetă în cap din partea subsemnatei. Iar poşetele mele sunt nişte geamantane mai mici. Am înţeles că egalitatea de şanse este aşa, de vitrină; am înţeles că bărbaţii trebuie să deţină supremaţia pentru că altfel le-ar cădea un coi şi am suferi toată omenirea din cauză că ar scădea natalitatea sau ar ieşi copii duşi cu capul; am înţeles că inferioritatea le-ar distruge personalitatea. De aceea femeile au acceptat situaţia şi îi lasă în plata Domnului, numai că tot ei sunt „de către pădure” şi inventează motive hormonale pentru a-şi scuza propriile incompetenţe. De acord, femeile sunt isterice, în sensul că dacă se enervează, ţipă sau par întoarse pe dos. Posibil că în unele momente ale lunii să fie mai vulnerabile. Ceea ce uită însă bărbaţii e că, în general, nu sunt isterice fără motiv. Poate că se isterizează pentru că ajung acasă şi descoperă copiii murdari de rahat până în cap, iar soţul râgâie la un meci la televizor. Dacă urlă, inevitabila replică este „eşti nf” sau „la ciclu”. Dacă la serviciu au un şef incompetent, incapabil să gestioneze două hârtii, dar care îşi dă cu părerea despre orice, inclusiv despre ciclu, şi îşi iese din minţi, normal că este catalogată a fi într-una din ipostazele de mai sus. Bărbaţii nu-şi permit să fie isterici, dar pot fi brute. Ei nu au ciclu, dar frustrările lor sexuale sunt de natură să le perturbe, inclusiv capacacitatea de a conduce maşina; să nu mai vorbim de criza vârstei de mijloc, când masculi în călduri fiind, fac ravagii mai ceva ca un cârd de hipopotami.

În concluzie, consider cu totul nedeaptă această etichetare de „isterică” din cauza ciclului sau a sexului. Mai ales că, stimaţi masculi, nu credeţi că de ultima frustrare, insatisfacţie legată de sex, sunteţi oarecum responsabili?

Banii lui Zeus

Cora Muntean — Fri, 14 May 2010 10:57:57 +0000

Un politician este acea persoană (că om nu se poate numi) capabil să ţină un copil în braţe şi cu cealaltă mână să-i fure acadelele din buzunar. Această definiţie este cât se poate de actuală în România de astăzi. În disperare de cauză politicienii nu ne-ar fura doar acadelele din buzunar, dar şi rămăşiţele de zahăr care rămân. Am rămas profund dezamăgită şi m-a pus pe gânduri declaraţia preşedintelui Băsescu, că îşi donează salariul. Zile întregi m-am tot întrebat din ce va trăi acest om cu nevoi nu tocmai modeste; plus că o mai are de întreţinut şi pe Prima Doamnă, căreia protocolul nu-i permite să aibă serviciu. Iar dacă pensia mamei lui e retezată cu 15 % mă gândesc că femeia se aşteaptă să o ajute fiul, care întâmplător ocupă cea mai înaltă funcţie în stat. De copii, copile mai bine zis, nu trebuie să îşi facă griji. Dar totuşi, să rămâi fără salariu este o problemă; este frustrant să ştii că munceşti de pomană, plus că nu te mai trage aţa să fii activ. Plus că eşti şi tentat să iei şpagă că doar nu eşti Tarzan să mânănci muşchi de pe copaci şi să bei coca din nuci.

Mulţi au sărit de bucurie, încântare şi admiraţie în faţa gestului preşedintelui. Doamna Udrea, hop şi ea, că îşi donează salariul în semn de solidaritate. Mă rog, pentru distinsa politiciană de pe Dâmboviţa, salariul e egal cu zero. Cred că nu-i ajunge nici să intre la un salon de înfrumuseţare din Satul Francez.

Poate că raţiunea preşedintelui, când a decis să-şi dea salariul, a fost că îl mai ajută Nuţi, că doar şi el a ajutat-o. Dar dacă madam Udrea cere bani de la domnul Cocoş, acceptând ca pentru o perioadă să fie o întreţinută, oare mai are tupeul să ceară o dotă şi pentru Traian, consoartă şi bani pentru medicamentele mamei lui Băsescu? Pe când aveam eu insomnii din cauză că preşedintele nu va mai avea nici bani de pită, tot el a fost cel care a lămurit toată treaba. Vesel ca de obicei, de parcă tocmai i-a telefonat Franks de la FMI (ăla de râde ca proasta în târg când face anunţuri catastrofice) că ne dă sute de miliarde de euro nerambursabili, preşedintele a apărut la televizor. Am stat o oră întreagă să ascult cum domnia sa mestecă aceeaşi idee în toate direcţiile când, în sfârşit un jurnalist a avut curajul să-l întrebe din ce va trăi dacă îşi donează salariul. „Dacă vă uitaţi în declaraţia mea de avere, veţi vedea că pot trăi liniştit până la sfârşitul anului”-a venit răspunsul care avea să-mi asigure liniştea nopţii şi un somn dulce. Fuga la declaraţia de avere, să fiu împăcată! Da, corect, are omul din ce trăi. Are conturi în lei, euro şi dolari în mai multe bănci. Aproape 100 de mii de dolari, peste 500 de mii de lei şi euro, nici 30 000. Deci, preşedintele nu are încredere în euro. Plus că mai are ceasuri de 35 000 de euro, bijuterii de 20 000 şi tabloruri de 17 000. Cam slăbuţ stă cu tablourile dacă ne gândim că o lucrare de valoare sare peste 30 000 de euro. Poate or fi doar două: unul cu Maria, când s-au căsătorit şi al doilea cu Nuţi, când s-au luat politic pe vecie, să fie împreună la bine şi la rău. În concluzie, rău am făcut că m-am încercănat din cauză că Băsescu şi familia lui ar fi suferit ca urmare a gestului lui iresponsabil de a renunţa la salariu. Domnu Băsescu, dar nu aţi putea face mai mult şi mai bine decât un gest simbolic: să vă donaţi averea care nu figurează în declaraţie şi Nuţi, plus restul politicienilor, în frunte cu Videanu şi Berceanu, să facă la fel? Eu zic că, cu banii ăştia mai că ne-am scoate din criză. Plus că v-aţi curăţa şi conştiinţa pentru toate acadelele furate. Ce-i aia conştiinţă? A, nu-i de firmă, madam Nuţi, e o chestie care…mă rog, nu mai contează. Nu se asortează nici cu pantofii, nici cu partidul şi nu are culoarea violet.

Demnitatea unui popor îngenuncheat de durere

Cora Muntean — Mon, 19 Apr 2010 11:07:05 +0000

Cred că milioane de români au urmărit ceremoniile triste din Polonia, de înmormântare a familiei prezidenţiale. Poporul polonez a dat, deşi înmărmurit de durere, o lecţie întregii lumi. O lecţie de demnitate, aşa cum a fost şi preşedintele pe care l-au condus, cu regrete, dar fără isterii, pe ultimul drum.

Am văzut cu toţii cum oamenii au transmis, odată cu florile aruncate spre sicriele cuplului prezidenţial, respectul prin tăcere faţă de omul care a murit încercând să restabilească un adevăr atât de necesar istoriei, despre masacrul din pădurea Katyn. Cât de mândri, chiar dacă îndureraţi, trebuie să fie polonezii de preşedintele lor! Aşa cum au fost şi în episodul „instalatorul polonez”, când acelaşi popor a dat o lecţie de demnitate întregii Europe. Cât de mândri trebuie să fie de conducătorii lor vii sau de cei care aspiră la putere pentru că au avut decenţa să nu transforme tragedia în încleştări politice şi să rupă brutal vălul de doliu cu acuze, doar de dragul de a câştiga popularitate. Duminică s-a văzut foarte clar că în Polonia, de la cel mai înalt nivel până la omul de rând, a existat doar o voce. Aceea care spunea: „ne doare, suntem sfâşiaţi, dar avem puterea să mergem mai departe”.

Iar oamenii, zeci de mii de polonezi veniţi la Cracovia din toată ţara, trişti, dar nu resemnaţi au demonstrat că pot să transmită prin prezenţa lor, prin simbolurile folosite (steaguri, flori) un imens sentiment de patriotism. Au cântat şi au aplaudat liniştiţi, fără să îşi smulgă părul din cap şi coliva de la gura altuia; nu au rupt gardurile pentru a ajunge la sicrie, nu s-au bătut cu poliţiştii, nicio babă beată nu dat spectacolul colivei însoţit de o ţopăială pe manele. Regret să spun asta, dar toate acestea s-ar fi întâmplat la noi. Tonul fiind dat desigur de politicieni care în mod sigur ar fi găsit un vinovat şi l-ar fi arătat cu degetul, indiferent dacă ar fi fost în biserică sau în altă parte.

Poate că şi noi, poporul, şi ei, politicienii am reuşit să înţelegem ceva din drama poporului polonez. Să sperăm că destinul nu va fi atât de crud încât să trecem printr-o astfel de tragedie, dar să învăţăm că putem fi un popor demn făcând lucruri simple. Să învăţăm să fim patrioţi fără să strigăm asta în fiecare zi!

„Sfânta” treime şi perfecţiunea

admin — Thu, 18 Mar 2010 11:43:57 +0000

Nu ştiu de ce noi românii avem o imagine atât de defectă în afara ţării din moment ce în interior totul este perfect. Recent ne-au vizitat oraşul doi poliţişti din Malta şi Cipru, cică într-un schimb de experienţă. Cred că au fost impresionaţi de realitatea din România descrisă de poliţiştii mureşeni pentru că o situaţie mai roz nu puteau zugrăvi nici cei mai optimişti oameni de pe pământ. După ce au aflat toată organigrama poliţiei, toate activităţile pe care le desfăşoară poliţistul din ultima comună, oamenii aceia totuşi au pus inevitabila întrebare: de unde atâta bănet? În loc să spună că poliţiştii, vai de mama lor, nu au bani nici de prins un hoţ mai acătării (în schimb capturează la greu hoţi de murături) greii poliţiei mureşene au exclamat în cor: Ooooooo, bani? Avem destui şi ne ajută şi autorităţile locale. Malteza şi cipriotul, poliţiştii zic, au privit trăzniţi entuziasmul românilor şi tare mă tem că deja se gândesc la un transfer. Un om rupt de realitate a putut afla următoarele: că în Mureş nu există nici măcar un infractor datorită condiţiilor demne de cea mai bogată poliţie americană, că cetăţenii au un simţ al voluntariatului ieşit de comun, că nici nu s-a gândit hoţul să-ţi spargă uşa sau portiera că poliţistul l-a şi reţinut, că tinerii capturează traficanţii de droguri şi îi predau poliţiştilor, că suntem model european în ceea ce priveşte asistenţa în materie de violenţă domestică. No, aici e buba. Tocmai în ziua în care eram model european, centrul unde sunt duse victimele violenţei, a fost închis. De ce? Exact. Pentru că nu mai sunt bani. Ce mai contează! Expunerea s-a făcut, poliţiştii străini au plecat, iar victimele, dă-le naibii, să se abţină să o ia peste bot până se găsesc bani. Salvarea ar fi totuşi să mai aterizeze o delegaţie străină şi atunci cu siguranţă conducerea poliţiei i-ar pune pe subalterni să ia victimele acasă. Măcar până trec străinii. După aia nu mai contează că poliţiştii împing maşinile să pornească, nici că îşi duc scaune de birou de acasă, ca să nu mai vorbesc de scăderea drastică a tentaţiei la mită. Apropo de asta, să vă spun şi prezidiul care a stat precum „Sfânta” treime la întâlnirea cu poliţiştii străini: şeful Poliţiei, domnul Câmpeanu, despre care nu se poate spune nimic rău decât că limbajul lui de lemn e la concurenţă cu al lui Iliescu, domnul Damaschin, care şi-a legat măcar un şnur portocaliu pe undeva, să nu uite cine-i este şef, şi încă un domn, care pare mereu deranjat de la un chef cu fleici şi butelii. Pentru decor au fost aduse şi nişte poliţiste, mesajul fiind legat probabil de lipsa de discriminare pe motive de sex.
Cu siguranţă că atâta timp cât nu suntem pregătiţi să recunoaştem că avem lipsuri, nici nu vom putea obţine nimic. Ştiu că sărăcia nu-i o laudă, dar astfel de exagerări chiar nu ajută la nimic.

Cum mi-am petrecut 15 martie

admin — Wed, 17 Mar 2010 10:55:02 +0000

În primul rând m-am uitat la ştirile televiziunilor naţionale dis de dimineaţă, după care mi-am pus fular verde, convinsă fiind, după ce spuneau ştirile, că din 15 martie s-a zis cu noi românii din Tg Mureş. Am căutat în dicţionar câteva expresii de strictă necesitate în limba maghiară, mi le-am notat în palmă şi cu imaginea lui Vadim, ultima văzută la tv, m-am avântat afară gata să zâmbesc ungureşte pe drumul către centru. Mi-am lăsat fularul să fluture la vedere, m-am dat şi cu un ruj roşu aprins şi mi-am lăsat un colţ de bluză albă la suprafaţă să fie combinaţia gata în caz de nevoie. Pe drum mi-am luat un lapte bătut şi ajunsă la redacţie am constatat că este expirat. Ocazie cu care mi-am amintit că ziua de 15 martie are un impact mult mai puternic: este ziua mondială a consumatorilor. Convinsă fiind că este ultima mea şansă de a scrie o petiţie în limba oficială a statului, m-am pus pe făcut reclamaţii la acel oficiu care, teoretic, ar trebui să se ocupe de protecţia noastră de consumatori. Referitoare la laptele bătut expirat, care între timp, în contact cu căldură, a şi explodat. Ulterior am aflat că dacă nu am bon, nici nu mi-a dat de la magazin, şi că dacă nu există nici corp delict, explodat fiind l-au aruncat colegii, nici nu pot dovedi că laptele era expirat. M-am gândit să reclam banca, aia de dă bani nu cea din parc sau din faţa blocului, dar am zis că nu are rost să mă leg la cap din moment ce mai am de plătit credite încă vreo 25 de ani. Apoi m-am gândit să reclam televiziunile care m-au intoxicat cu ştiri despre furatul Ardealului şi despre oficializarea limbii maghiare, dar cică s-ar încălca prevederile democratice referitoare la libertatea de expresie. Aşa că am zis să nu-mi mai bat capul şi mai bine să stau cu spiritul treaz, să fiu vigilentă şi pe fază exact când se va petrece momentul cu furatul. A Ardealului, desigur. După cum s-au divizat şi ungurii şi s-au răspândit pe la toate statuile din oraş, în funcţie de radicalism, mi-am zis că a trecut şi acest pericol. Totuşi, cu dinţii clânţănind de frig şi vânt, am stat ca în fiecare an la Monumentul Secuilor Martiri, tot pentru a pândi momentul producerii infracţiunii. Jale mare, cântece triste ca în localurile de fado din Lisabona, discursuri cu glasul ridicat şi căte-o lacrimă, ici-colo. De frig, de vânt sau de regrete, nu-mi pot da seama. Poate că dacă aş fi înţeles vreo boabă aş fi tras şi eu un bocet, măcar aşa din spirit de solidaritate. Am dat să îmi citesc din palmă expresiile notate cu pixul de dimineaţă, să fiu măcar simpatică pentru bătrânica ce bocea de zor lângă mine, dar, culmea, din cauza căldurii (mi-am pus mâinile pe calorifer) tot scrisul s-a lăţit şi lungit de sigur îmi ieşea ceva în chineză dacă redam. M-am tot uitat în jur, la concurenţă cu băieţii de la servicii, şi cum nu puteam bănui că în băbuţa de lângă se ascunde oarece terorist am zis că o tai cu viteza luminii că nu-i rost de furat Ardealul. Între timp colegii din Bucureşti, care au văzut evenimentele de la Tg Mureş prin prisma reporterilor care au ordin să facă audienţă (credeţi-mă că ştiu ce spun) mă întreabă dacă e aşa gravă situaţia cum o văd ei. Le spun că e şi mai gravă deoarece tocmai ce am vorbit cu Bela (Marko Bela-dar bucureştenii zic Bela crezând că e numele lui de familie) şi acesta m-a asigurat că ungurii nu vor numa Ardealul, ci toată România, inclusiv Moldova de dincolo. Sunt foarte curioasă dacă minciuna asta va prinde contur şi va isca un nou val de isterie, necesar dealtfel, deoarece asta cu Ardealul a devenit deja plictisitoare. Şi cum, citând un celebru nazist, „o minciună repetată de un milioan de ori devine adevăr”, aştept reacţii.
Oricum, ce este grav şi s-a trecut cu vederea, e faptul că Bela le-a mulţumit ungurilor şi ţiganilor că au ieşit în stradă să se bată cu românii. După care a dres-o că, cică au ieşit să se apere. De aici ar putea începe discuţiile serioase nu de la furatul Ardealului.

România, land of jokes

admin — Thu, 21 Jan 2010 15:16:25 +0000

Doamne, ce-mi place în România! Este extrem de distractiv; dacă am avea cât de cât siguranţa zilei de mâine ne-am permite ca zilnic să râdem de să ne prăpădim. Oricum e distracţie, chiar dacă mergem pe sârmă, aş îndrăzni să spun că nivelul crescut al adrenalinei ne face să fim cu mintea şi mai ascuţită. Iar un om cu simţul umorului este un om inteligent, aşa că suntem o ţară în care inteligenţa şi voia bună dau în clocot, şi aş putea spune că numai asta ne salvează de la o depresie colectivă.
Astăzi vreau să scot în evidenţă efortul Liviei Popa, de la Biroul de Presă al Poliţiei, de a ne amuza. Şi nu o spun cu răutate, mai ales că între noi chiar cred că e o extraordinară legătură. E o perioadă cam săracă în ştiri adevărate, aşa cu hoţii prinşi la murături sunt o adevărată mană cerească, dar, mai ales arată vigilenţa poliţiştilor, care trebuie scoasă în evidenţă. Un comunicat sec ar distruge farmecul ştirii, aşa că puţin suspans, oleacă de acţiune – sunt ingrediente care pot face dintr-un banal furt o acţiune de succes. Noi, aici în birou, am râs cu lacrimi şi de aceea nu putem decât să îi mulţumim Liviei, care a redactat la mare artă o banalitate. La o analiză pe text lucrurile stau cam aşa: într-o bună noapte poliţiştii au observat trei indivizi suspecţi îndreptându-se către Valea Rece. Bănuim că poliţiştii au devenit suspicioşi datorită locului către care se deplasau suspecţii, că doar nu erau să creadă că merg la vreo paranghelie pe seceta asta. În afară de faptul că direcţia şi probabil şi aspectul indivizilor a născut semne de întrebare, încă un motiv de suspiciune au devenit bagajele acestora. În plină noapte, cu bagaje suspecte, mergând către Valea Rece, nimeni nu ar bănui că te întorci de la decernarea Globurilor de Aur. Aşa că la cotrobăirea prin bagajele (suspecte-din comunicat nu am înţeles de ce) nu mică a fost surpriza poliţiştilor să descopere cinci (5) borcane cu murături. Nu se specifică dacă erau castraveţi, gogonele sau varză murată, nici dacă erau borcane de 5 kile sau de-alea mici de 900 de grame. Poliţiştii s-au pus pe cercetat şi aşa au descoperit ei că respectivii au intrat într-o pivniţă de unde au furat prada (nu-i vorba de poşetă ci murături). Vezi ce înseamnă fler de poliţist? Dacă nu miroseau ei că indivizii, dar mai ales bagajele erau suspecte, la ora asta murăturile erau deja în reţeaua de canalizare a oraşului, posibil în combinaţie cu niscaiva cârnaţi. Că nu avem de unde să ştim că respectivii hoţi nu au furat înainte ceva preparate de porc şi de-abia acasă au realizat că nu merg fără murături. Se pare că nu au avut noroc în viaţă de i-au prins tocmai cu murăturile. Eu una m-am liniştit deşi nu am murături: reţeaua de hoţi de acrituri a fost parţial anihilată.
Trecem la recomandările de mers pe timp de iarnă. Eeeee, aici e de râs şi mai mult. Prima recomandare sună cam aşa: înainte de a pleca la drum, informaţi-vă temeinic despre condiţiile meteo şi starea drumurilor. Temeinic, adică nu privit pe geam, nu scos mâna să vezi cam cât e de frig, nu sunat mătuşa să o întrebi dacă pe acolo se circulă bine. Te informezi temeinic din mai multe surse, iar după asta suni la numărul de telefon: 9360 (Comandamentul Central de Iarnă) să îţi spună oamenii ăia dacă e sau nu de umblat hai-hui pe drumurile patriei. Îmi şi închipui că sună în acelaşi minute vreo mie de oameni la numărul respectiv, deci clar că dacă nu blochează centrala, nu au cum să răspundă la toţi. De exemplu sun eu. “Bună ziua”, “Bună ziua”. “Spuneţi-mi vă rog care e starea drumului între Deag şi Sălcud”. În caz că vocea nu mă înjură, clar că, dacă vrea să mă ajute, se pune, temeinic, pe căutat respectivele cătune. Realizaţi cam ce nebun merge omul ăla acasă după ce vorbeşte cu câteva mii de oameni care nu vor neapărat să ştie care e starea drumului între Braşov şi Bucureşti?
Apreciez în mod deosebit umorul poliţiştilor, rutieri sau anihilatori de hoţi de murături. Şi ce dacă nu descoperă autorii marilor spargeri? Dacă ar fi aşa simplu, oricine s-ar face poliţist.
Şi pentru că ne-am amuzat destul trebuie să dau şi o veste tristă. Guvernul României a decis să acorde sinistraţilor din Haiti 50.000 de euro. Acelaşi guvern care a dat pe operaţia lui Cristian Minculescu 37.000 de euro. Nu comentez, vă las pe voi!

Între Avatar şi atacul violet

admin — Tue, 19 Jan 2010 15:40:36 +0000

Nu ştiu dacă lumea a luat-o razna sau eu sunt cam rămasă în urmă. Eu privesc perplexă că un film cum este Avatar, din care am văzut doar accidental secvenţe, dar nu m-aş duce să-l văd, a câştigat la Globurile de Aur.

Am zis că măcar protestul Vaticanului şi critica adusă peliculei îi va face pe starostii care dau premiile să se orienteze către ceva mai uman. Acum, e foarte adevărat că Vaticanul îşi cam dă cu părerea despre orice, prin urmare nu mai este considerată foarte avizată şi oportună. Totuşi or fi raţiuni de ordin financiar, de film zic; dacă tot s-au pompat atâtea milioane de dolari în film şi promovare, cu sau fără voia Vaticanului, investiţia trebuie recuperată cumva. Dacă în urma vizionării nişte adolescenţi tembeli se mai sinucid, asta pare să intre la pagube colaterale. Dacă acesta este efectul, poate guvernul Boc se gândeşte să organizeze vizionări la care să ducă pensionari. Eventual şi asistaţi social.

Dacă tot am ajuns la „frumoşii nebuni ai marilor oraşe” care ne conduc, poiticienii desigur, nu putem să nu remarcăm că au dat în boala paranormalului. Violetul a devenit cuvânt de ordine şi culoare obligatorie pentru atragerea spiritelor bune şi reducerea inamicului la tăcere prin atacuri energetice. Dacă am fi o ţară înfloritoare, cu economia duduind, poate că aberaţiile lor cromatice, preocuparea pentru magie, ar putea fi doar subiectelor chivuţelor care dau în cărţi şi care s-ar amuza şi ele copios că nişte cabotini în ale vrăjilor încearcă să le ia pâinea de la gură. Însă, în condiţiile în care noi stăm în expectativă dacă să murim de foame în ţărişoara noastră dragă sau să o luăm de nebuni prin lume, discuţiile infinite despre efectul razelor violet asupra psihicului ne duc fix în raza de acţiune a psihiatriei. Pot să cred că o anumită culoare dă o stare de spirit anume, deşi Prigoană, de exemplu se îmbracă numai în negru şi nu se poate plânge de lipsă de noroc, dar de aici până la conspiraţia isterică a violetului, drumul trece obligatoriu pe la un cabinet specializat. Că despre decenţa de a face un pas în spate nici nu poate fi vorba. Nu iese ceva bine, nu incompetenţa e cauza ci faptul că nu şi-a pus măcar elastic la chiloţi de culoare mov. Eu ştiu că e culoare regală, dar poate fi şi altfel interpretată, că doar ştiţi bine expresia aceea cu „puţin mov”.

Dacă violetul e soluţia tuturor problemor, atunci de ce nu ne echipăm cu toţii în haine mov şi am terminat şi cu criza şi cu paranormalul? Domnu Boc, nu credeţi că ar fi o idee bună să impozitaţi superstiţiile şi movul? Cred că ultima nu prea vreţi că ar afecta prea mult partidul. Dar măcar superstiţiile…ar mai ieşi nişte bănuţi!

Nimeni nu căştigă războiul cu presa

admin — Thu, 26 Nov 2009 11:40:34 +0000

Recent a avut loc un incident neplăcut între presa din Mureş şi un reprezentant al autorităţii publice. Nu voi insista nici pe nume, nici asupra subiectului pentru că nu este relevant şi, odată ce am convenit reconcilierea, propagarea incidentului mi s-ar părea un gest lipsit de onestitate. Ideea este că cel în cauză şi-a cerut scuze şi cu asta consider că am îngropat, pe moment, securea războiului. Însă aş vrea să scot în evidenţă un aspect care până acum nu părea important: că dacă suntem uniţi câştigăm. Majoritatea ziariştilor din Mureş sunt de bună credinţă şi, în ciuda unor politici de trusturi discutabile, încearcă să-şi îndeplinească bine misiunea de „cîini de pază ai democraţiei”. Desigur că este cam greu să fii un câine viguros când alţii te consideră o jigodie jigărită, plină de purici şi lihnită de foame. Chiar dacă nu au haine de firmă şi nu descind din limuzine luxoase, jurnaliştii de bună credinţă şi bun simţ sunt mult mai importanţi pentru societate şi, cu timpul vor fi un reper, dacă nu moral măcar profesional. Pentru cine nu ştie care este regimul de viaţă al acestor oameni (program haotic, mese când apucă, viaţă personală deloc) meseria pare spectaculoasă, cu extrem de multe drepturi şi puţine obligaţii. Parafrazând o celebră expresie „mulţi ar vrea să scrie ca Eminescu, dar nimeni nu-şi doreşte să trăiască aşa cum a trăit el”, aş putea spune că „mulţi ar dori să fie ziarişti celebri, dar nimeni nu şi-ar dori viaţa lor”. Nu o luaţi ca o lamentare, la urma urmei fiecare e liber să facă ce vrea în viaţă. Cei care aleg această meserie şi o fac cu pasiune, nu aşteptând pe messenger să treacă cele 8 ore de muncă (niciun ziarist adevărat nu munceşte doar 8 ore), îşi asumă ulcerul, lipsa vieţii personale şi „frustrarea” de a nu fi bogaţi. Desigur că în perioadele zbuciumate politice ziariştii devin extrem de interesanţi pentru politicieni: dintr-o dată îi văd mai frumoşi, mai deştepţi şi mai frecventabili. Ziariştii deştepţi nu cad în această capcană, mai ales dacă au făcut-o odată. În cazul meu personal nu pot uita că în 2004 mi-aş fi dat viaţa pentru ca Traian Băsescu să câştige alegerile.
Toţi politicienii ne dispreţuiesc profund (excepţie fac relaţiile personale, care de regulă nu devin exhibiţioniste), toate darurile lor otrăvesc exact ceea ce cu mândrie spunem că am câştigat în 1989: libertatea de exprimare şi, implicit, dreptul publicului la o informaţie corectă.
În acest context când publicul vede cum „marii ziarişti” s-au poziţionat pro sau contra Băsescu parcă deontologia ar trebui scoasă din vocabular. Încă un motiv în plus să apreciez solidaritatea majorităţii colegilor mureşeni. Alături de care pot într-adevăr spune că nimeni nu câştigă războiul cu presa. Şi să sper că vom fi la fel de solidari şi când va fi vorba de alte personaje