Cora Muntean

Foarte mulţi dintre noi, indiferent de câtă glorie sau bani avem, ajungem să trăim pe marginea prăpastiei, atârnaţi doar cu mâinile de o rădăcină fragilă, pe care o auzim pârâind prin pământ, gata să cedeze în fiecare moment. Stăm acolo agăţaţi şi ştim că nu există nici prieteni, nici binevoitori care să ne lege cu o frânghie şi să ne tragă la suprafaţă. Nu-i urâm, pentru că au viaţa lor, aparent fericită sau vizibil nefericită. Însă ne doare atunci când prietena vine la buza prăpastiei şi, când tu speri că te va ajuta,  ea îţi povesteşte despre nefericirea ei, pentru că în recenta vacanţă, pe o insulă exotică, a fost nevoită să facă doar un shopping scurt, deoarece soţul a tracasat-o. Sau, vine colega, care ar vrea să te ajute, doar că ţi-ai găsit cel mai prost moment să disperi, dat fiind faptul că ea este în perioada ciclului şi e puţin isterică. Şeful, care nu te-a simpatizat niciodată, îşi găseşte cel mai bun moment pentru a-ţi reproşa diverse chestii. Îi priveşti cum se perindă pe lângă tine, auzi cum rădăcina este gata să cedeze, simţi cum unii te calcă intenţionat sau fără să vrea pe mâinile care abia mai reuşesc să te susţină. Şi atunci nu-ţi rămâne decât să strigi cu disperare: Doamne, dacă exişti, fă o minune! Acum! Ştiu că nu am crezut suficient în Tine, că am greşit în viaţă, dar sunt în ceasul al doisprezecelea. Ajută-mă! Urmează o perioadă când ba ai impresia că salvarea ta se apropie, ba se îndepărtează. Nu-ţi rămâne decât să spui: Fie voia ta, Doamne! Apoi să rememorezi toată viaţa ta şi să regreţi sincer că ai făcut multe lucruri rele deşi ai fi putut trăi mult mai bine dacă nu le făceai, că ai vorbit urât atunci când puteai să spui ceva frumos, că poate tu, la rândul tău, nu ai întins mâna să îţi salvezi prietenul sau colegul atunci când şi el (ea) atârna în prăpastie. Regreţi totul, dar realizezi că este prea târziu. Într-o bună dimineaţă te trezeşti cu convingerea că azi va fi ziua în care vei cădea, că nemaisuportând situaţia, eşti hotărât să-i pui capăt. Însă vezi că în jurul tău sunt flori şi iarbă, că soarele te încălzeşte şi constaţi că eşti înapoi pe pământ. Priveşti prăpastia unde ai atârnat atâta timp şi vezi un hău negru. Priveşti în jur şi vezi frumuseţea locului. Nici nu ştii ce sa faci, să râzi sau să plângi.Trăim zile în care nimănui nu-i pasă ce se întâmplă în viaţa ta şi nimeni nu te plăteşte dacă te plângi.
Îmi amintesc o pildă fantastică: un om, după ce moare, se întâlneşte cu Dumnezeu. Îi spune: „Doamne, întotdeauna ai fost cu mine, dar atunci când mi-a fost greu m-ai părăsit”. De ce spui asta?-îl întreabă Dumnezeu. „Pentru că, m-am uitat după urmele paşilor şi ale tale le-am văzut mereu în urma mea, doar atunci când mi-a fost cel mai greu, am văzut că erau doar o pereche de urme” Uită-te bine, acelea erau urmele mele, tu nu mai puteai merge şi te-am luat în braţe.

Am văzut recent un film despre viaţa jurnaliştilor în Afganistan şi îmi pun serioase semne de întrebare dacă se poate pune semnul egal în această meserie. I-am văzut murind sau torturaţi şi stau şi mă întreb dacă noi, cei ce stăm în birouri sau mai facem teren primprejur, avem dreptul să ne smiorcăim ca nişte domnişoare de pension atunci când ne facem meseria şi cel mai mare risc este să ne prindă o ploaie zdravănă sau să ne înjure un politician. Desigur, în numele libertăţii presei, nu ar trebui să permitem să fim atinşi nici măcar cu o petală de trandafir, să zbierăm cât putem atunci când considerăm că demersurile noastre făcute, teoretic, în interesul unei corecte informări a cetăţeanului, sunt încălcate. Dar dacă suntem puţin sinceri realizăm că ne cam doare fix în cot de cât de corect este informat cetăţeanul, lucru pe care nici el nu şi-l doreşte. Pe noi ne interesează, nu neapărat în această ordine: să ne iasă o ştire, bună-proastă, cum o fi, să scăpăm de gura şefului; să ne terminăm repede treaba şi să ieşim în oraş, unde să ne expunem, în faţa bizonilor, aerele de vedete şi să ne lăsăm vânaţi de paparazzi tabloidelor; să prindem primii ştirea doar pentru a crăpa de necaz concurenţa, să brodăm pe marginea unei întâmplări reale până o facem comercială, să ne interesăm care sunt preferinţele patronului şi să-i ciuruim adversarii, poate ne măreşte salariul, să ne aciuăm pe lângă vreun partid sau lider şi pentru a obţine ştiri, dar mai ales beneficii. Pentru că numai aşa ne putem mândri pe unde apucăm că „mamă, ce l-am f…t pe X”. De parcă asta ar scrie în fişa postului. Jurnaliştii din Afganistan sau din alte teatre de război nu se gândesc cu siguranţă nici măcar ca act la f…t pentru că ei sunt preocupaţi în primul rând să supravieţuiască şi să transmită ştiri (şi aici este discutabilă „corecta informare”). Nu vorbesc desigur de acei corespondenţi care transmit din camere de hotel şi îşi pun fundal sonor înregistrat, cu împuşcături şi explozii.
În cursul anului 2008 au murit 95 de ziarişti la datorie. Nu ştiu dacă e mult sau puţin din moment ce atunci când moare un om e o dramă, dar când mor mai mulţi e statistică. În mod sigur însă mulţi dintre jurnaliştii autohtoni nu ar trebui să-şi simtă pusă viaţa în pericol. Doar dacă au un accident de maşină, de care nu se pot lipsi nici măcar când trebuie să meargă o sută de metri la o ştire. Că, deh, sunt vedete. Azi mâine au nevoie şi de un majordom care să le deschidă portiera.

Mă întorceam de la piaţă şi din mers am ajuns o fetiţă, cam de 5 ani. Ducea în mână o plăsuţă cu ceva legume, era destul de murdară, dar părul negru îi strălucea curat în soare. La o poartă era un câine şi se vedea clar că îi era teamă să treacă. Abilă, m-a lăsat pe mine între ea şi câine şi a trecut fără frică. M-a privit recunoscătoare şi m-a întrebat sfios: „Îmi dai un leu?”. I-am spus că nu şi s-a resemnat, nu a insistat deloc. „Dar îţi dau prune”, i-am spus. Mi-a zâmbit din nou, a luat cele două prune, una a mâncat-o cu poftă şi cealaltă a pus-o în plasă. „Pentru surioara mea mai mică”, a şoptit ea încântată, mai mult pentru ea însăşi decât să mă impresioneze pe mine. I-am dat mai multe fructe şi mi-a povestit cu entuziasm despre surioara ei, cu atâta dragoste şi afecţiune în glas şi privire încât, încă o dată, am spus că viaţa este extrem de nedreaptă. Fetiţa asta are un suflet de aur care în timp va fi mutilat de promiscuitate şi mizerie.
Această scenă a fost o veritabilă lecţie de generozitate dată de o copilă care nu se ştie dacă va avea vreodată şansa să meargă la şcoală.

Un politician ar trebui să fie un bun orator. Asta presupune, în primul rând, că ar trebui să ştie la perfecţie limba în care alege să se exprime şi, la fel de important, să ştie să mânuiască vorbele în aşa fel încât măcar să te cucerească discursul, chiar dacă nu crezi conţinutul. Politicienii români şi-au făcut un obicei din a viola limba română şi nimeni nu-i sancţionează pentru asta. Sunt incoerenţi şi stâlcesc în ultimul hal limba, pe care dealtfel o apără cu patriotism atunci când momentul electoral o cere. Preşedintele Consiliului Judeţean Mureş, Lokodi Edita Emoke, nu iubeşte limba română şi e posibil să aibă un motiv etnic. Asta nu este însă o scuză pentru modul în care sună discursurile, pe care se încăpăţânează să le lungească la disperare. Dacă s-ar limita la fapte, deşi şi acestea ar putea fi puse sub semnul îndoielii, ar trece drept o persoană care se erijează într-o doamnă de un metal oarecare (scuze, dar fierul şi fonta sunt adjudecate, am putea folosi arhaicul „pleu”). Dar, nu şi nu. Madam Lokodi ţine morţiş să mutileze în ultimul hal limba română. Bănuiesc însă că şi în limba maternă face la fel, deoarece se vede de la o poştă că bagajul lingvistic încape într-un portfard. Schimbul de replici între ea şi adversarii politici s-ar putea concretiza într-o singură propoziţie, „ba pe-a mă-tii” şi atunci măcar ne-am cutremura de râs. Când suntem însă obligaţi să o ascultăm cum măcelăreşte cuvintele, face dezacorduri, abundă de pleonasme, aproape că ne vine să îl parafrazăm pe un fruntaş nazist care spunea „când aud cuvântul cultură, îmi vine să pun mâna pe revolver”. Şi nouă, când o ascultăm pe madam Lokodi sau alţi politicieni, români curaţi, care nu au nici măcar scuza că nu au dat pe la şcoală.
De aceea ar fi fantastic dacă vreun politician care mai are totuşi respect pentru limba noastră ar milita pentru excluderea din politică a celor care nu vorbesc corect. Sunt deosebit de periculoşi deoarece sunt persoane publice şi oamenii au tendinţa să-i copieze. Cum să-i ceri unui elev să scrie şi vorbească la perfecţie limba, dacă el vede în fiecare zi la televizor cum cei care conduc destinele ţării, judeţului, oraşului, comunei nu au nicio remuşcare atunci când îşi bat joc de limba română? Acum unde sunt cei care se bat cu pumnul în piept că şi-ar da şi viaţa pentru simbolurile naţionale? Ei nu sunt în stare să iasă în faţă şi să le reproşeze politicienilor că îşi bat joc de limba pe care ei, patrioţii, susţin că o iubesc.

În România totul a devenit politică iar ştirile rele repre­zintă o stare de normalitate.Învăţământul e politică, sănăta-tea, justiţia, agricultura, aerul, drumurile, uliţele, pădurile, lacurile, tot ceea ce vezi şi nu vezi, ceea ce simţi şi ce nu, totul este impregnat de poli­tică. Dintr-o pornire sado-maso­chistă, deşi cu toţii aproape detestăm politica şi ne este greaţă de politicieni, aspirăm avizi orice informaţie politică (dacă nu are tentă, îi dăm noi) şi ne antrenăm în lupte fără miză pentru noi. Ne apucă revolta când mergem în spitale şi auzim că nu sunt bani; boala apasă pe noi, însă tot mai avem puterea să ne întrebăm dacă nu am putea sfida criza cu o mică şpagă. Şi această stare o găsim în absolut toate domeniile vieţii noastre.
Citeste articolul »

S-au dus vremurile când furai flota dintr-o semnătură şi milionul de dolari pocnind din degete. E tot mai greu de furat în ţara asta şi chiar trebuie să faci nişte eforturi intelectuale de ulterior nu-ţi mai tihneşte nici vacanţa cu pipiţa, nici nisipul de la Monte Carlo, şi nici măcar fala că eşti şmecher. S-au dus vremurile când la o şpagă de 10 000 de euro se spunea în scârbă „sunt buni de o ciorbă”. Nu aş vrea să reamintesc un subiect la auzul căruia mulţi români se pregătesc să arunce televizorul pe geam, cazul Ridzi, dar fiind cel mai recent, trebuie să-l dau exemplu.

Citeste articolul »

Tot poporul care nu-şi permite să-şi trateze bolile la Viena stă cu ochii pe ştiri aşteptând să obţină explicaţii despre sistemul de coplată la doctori. Până acum ştiai o treabă: poţi să ai asigurare, dacă nu sari cu o şpagă cât de mică îţi pierzi statutul de pacient-model şi devii pacient-problemă.

Treaba asta cu coplata nu prea o înţelege nimeni: pentru şpagă legală ar fi prea mică, pentru contribuţia la buget ar fi inutilă. Să zicem că tu, cetăţean normal din această ţară, cu asigurarea plătită la zi, te duci să te internezi. Coplata propusă este de 10 lei de spitalizare pe zi. Investigaţiile de specialitate sunt tot 10 lei de bucată. Aşadar, după ce sari de minim 200 de lei pe 10 zile, vine medicul să te vadă şi să-ţi prescrie tratament.
Citeste articolul »

Mă bucur nespus că am posibilitatea de a experimenta şi această formă de comunicare. Sper că, prin ceea ce voi scrie aici, voi reflecta şi părerea dvs, a cititorilor, telespectatorilor şi ascultătorilor mei. Dacă aveţi sugestii, le aştept cu mare interes.